Îmi place să cred că sunt un om echilibrat, care își ia deciziile în liniște. Într-o seară de iarnă, cu zăpadă afară, la Iași, am luat una dintre cele mai curajoase decizii din viața mea. Vorbeam de trei săptămâni cu Florin.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Florin ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 27 de ani, Florin avea 28. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
— Nu mă grăbesc, mi-a spus Florin, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns.
Dar sunt curioasă să aflu. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Florin, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus.
Cred că ne-am înțeles perfect. Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont