Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singur când îmi amintesc de o sâmbătă fără planuri petrecută în Timișoara. Vorbeam de trei săptămâni cu Ioana. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.
Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Ioana ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.
Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Ioana rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?
m-a întrebat Ioana când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.
Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Ioana a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu.
Facem doar ce ne face bine amândurora. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont