Sărutul din prag, la Vama Veche

Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o seară de toamnă, la Vama Veche, cu o simplă propunere. Vorbeam de trei săptămâni cu Lavinia.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Lavinia ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Lavinia rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Lavinia când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Lavinia, privindu-mă în ochi.

Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curios să aflu.

Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.