Era o seară de vară pe Valea Prahovei, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Vorbeam de trei săptămâni cu Ciprian.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Ciprian ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 32 de ani, Ciprian avea 30. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Ciprian a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.
— Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Ciprian, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont