Schimbul de priviri, la Brașov

Era o după-amiază târzie de septembrie la Brașov, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Pe Daniela și pe Ovidiu i-am cunoscut printr-o comunitate de cupluri, după câteva săptămâni de mesaje politicoase și o cafea la care ne-am simțit surprinzător de bine.

Ne-au spus de la început: nimic nu se întâmplă dacă vreunul dintre noi patru are cea mai mică ezitare. Cristina și cu mine vorbisem luni întregi despre asta. Cu Daniela și Ovidiu ne-am întâlnit prima oară la un restaurant liniștit, ca patru oameni normali care se studiază cu simpatie.

Au fost două ore de râs și de priviri care spuneau mai mult decât cuvintele. Daniela și Ovidiu erau prieteni de-ai unor prieteni, un cuplu de vârsta noastră, cu umor și cu felul acela de a asculta pe care rar îl întâlnești. Am stat de vorbă mult, am stabilit reguli și am hotărât să ne mai vedem, fără nicio obligație.

— Regula e simplă, a zis Daniela: dacă cineva vrea să oprească, oprim toți, fără întrebări. — Iar dacă ne răzgândim, ne bem vinul și povestim până în zori, a adăugat Ovidiu. Am râs cu toții și tensiunea s-a mai domolit.

Cristina m-a luat deoparte în bucătărie și m-a întrebat în șoaptă dacă mai vreau. Am spus da, cu inima bătând tare. — Și eu, a zis ea.

Hai să fim atenți unul la altul, chiar și când suntem cu alții.