Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o după-amiază târzie de septembrie, în Timișoara, cu o simplă propunere. Cu Diana ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 35 de ani, Diana avea 32. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Diana rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?
m-a întrebat Diana când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.
Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Diana, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus.
Cred că ne-am înțeles perfect. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont