Seara în care am spus da, la Brașov

Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singură când îmi amintesc de o noapte caldă de iulie petrecută la Brașov. Vorbeam de trei săptămâni cu Răzvan. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.

Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Răzvan ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.

Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Răzvan rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.

Răzvan a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Răzvan, privindu-mă în ochi.

Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curioasă să aflu.

Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.