Nu sunt un povestitor bun, dar o să încerc să nu omit nimic. Totul a început într-o seară ploioasă de mai, la Cluj. Vorbeam de trei săptămâni cu Cristina.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Cristina ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 28 de ani, Cristina avea 33. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Cristina a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.
— Nu mă grăbesc, mi-a spus Cristina, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns.
Dar sunt curios să aflu. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont