Îmi place să cred că sunt un om echilibrat, care își ia deciziile în liniște. Într-o seară de toamnă, la Oradea, am luat una dintre cele mai curajoase decizii din viața mea. Vorbeam de trei săptămâni cu Carmen.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 38 de ani, Carmen avea 39.
Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Carmen rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Carmen când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Carmen, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.
— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. M-am surprins zâmbind fără motiv.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont