Trei siluete în lumina veiozei, la Constanța

Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singură când îmi amintesc de o sâmbătă fără planuri petrecută la Constanța. Sorin și cu mine eram împreună de 10 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice. Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească.

Cu Ciprian ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Cu Sorin eram împreună de 10 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față.

Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. Am stabilit regulile pe o foaie, ca pe un contract, și am râs de noi doi: fără presiune, fără surprize, cuvânt de oprire pentru oricine, discuție a doua zi. Ciprian a citit foaia, a dat din cap și a zis simplu: „Perfect.

Mai bine așa.” Ciprian ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi. Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.