Un al treilea pahar de vin, la mare

Ne pregăteam de câteva zile pentru seara aceea la mare, deși nici unul dintre noi nu spusese cu voce tare de ce. Roxana și cu mine eram împreună de 15 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice. Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească.

Cu Răzvan ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Cu Roxana eram împreună de 15 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față.

Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. — Sigur vrei asta? m-a întrebat Roxana, uitându-se atent la mine.

— Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Roxana a zâmbit și mi-a strâns mâna. — Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații.

Răzvan ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi. Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.