Mă gândesc adesea la o seară de primăvară pe care am petrecut-o la Cluj. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Vorbeam de trei săptămâni cu Dan.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 41 de ani, Dan avea 46.
Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Dan rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Dan când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.
Dan a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont