Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o seară de toamnă, în Maramureș, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Vorbeam de trei săptămâni cu Carmen.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Carmen ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Carmen rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Carmen când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Carmen, privindu-mă în ochi.
Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curios să aflu.
Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont