Ușile întredeschise, la Oradea

Povestea asta începe simplu: un weekend la Oradea, un pahar de vin și o conversație care s-a întins mult peste miezul nopții. Pe Ioana și pe Tudor i-am cunoscut printr-o comunitate de cupluri, după câteva săptămâni de mesaje politicoase și o cafea la care ne-am simțit surprinzător de bine. Ne-au spus de la început: nimic nu se întâmplă dacă vreunul dintre noi patru are cea mai mică ezitare.

Delia și cu mine vorbisem luni întregi despre asta. Cu Ioana și Tudor ne-am întâlnit prima oară la un restaurant liniștit, ca patru oameni normali care se studiază cu simpatie. Au fost două ore de râs și de priviri care spuneau mai mult decât cuvintele.

Ioana și Tudor erau prieteni de-ai unor prieteni, un cuplu de vârsta noastră, cu umor și cu felul acela de a asculta pe care rar îl întâlnești. Am stat de vorbă mult, am stabilit reguli și am hotărât să ne mai vedem, fără nicio obligație. — Regula e simplă, a zis Ioana: dacă cineva vrea să oprească, oprim toți, fără întrebări.

— Iar dacă ne răzgândim, ne bem vinul și povestim până în zori, a adăugat Tudor. Am râs cu toții și tensiunea s-a mai domolit. Delia m-a luat deoparte în bucătărie și m-a întrebat în șoaptă dacă mai vreau.

Am spus da, cu inima bătând tare. — Și eu, a zis ea.